Sindromul Stendhal pe dos în politica românească
Foarte puțini știu că termenul „sindrom Stendhal” se referă la o reacție psicosomatică intensă ce apare în fața artei copleșitoare, a frumuseții absente din cotidian. Istoria acestui sindrom ne duce înapoi în timp, în anul 1817, când celebrul scriitor Stendhal, în călătoria sa prin Florența, a experimentat un sentiment profund de extaz și emoție la întâlnirea cu operele de artă esențiale, dar și cu disconfort fizic, asezonat cu palpitații și amețeli. Această reacție a fost ulterior observată și de Graziella Magherini, care a monitorizat peste 100 de turiști afectati de aceleași simptome, confirmând existența acestui sindrom unicat, care pare a fi legat de frumusețea copleșitoare a Florenței.
Însă, în ceea ce mă privește, am descoperit un nou tip de sindrom Stendhal, dar care se manifestă diferit: „sindromul Stendhal pe dos”. Această formă a apărut ca o reacție psihosomatică în fața spectacolelor desenate de politica românească contemporană. Simțind extrem de intens urâțenia acestor evenimente, în fața cărora mă străduiesc să emit un comentariu critic, am început să experimentez palpitații ale inimii și vertijuri. Urâțenia și grotescul din spațiul public se dovedesc a fi la fel de copleșitoare ca și frumusețea artistică apărută în fața privitorului emotiv.
În cele aproape patru decenii de libertate, am fost martor la o paletă largă de personaje politice și situații nefericite, dar parcă acum, la apogeul acestei libertăți, am ajuns să întâlnim absurdul și paroxismul. De la personaje ce se evidențiau prin ambiții de lideri carismatici, am trecut la umbra acestora, și incurajările pe care le simțim ca și cetățeni sunt din ce în ce mai apăsătoare. Parcă, cu fiecare zi, devenim tot mai martorii unei comedii negre numite „democrație”, în care jocul de interese devine din ce în ce mai hidos și greu de suportat.
Un exemplu specific ce ilustrează această distorsionare este Ilie Bolojan, care, după votarea moțiunii de cenzură pe 5 mai 2026, a continuat să conducă ca premier interimar și să facă numiri strategice în instituțiile statului. Acest demers de colonizare a instituțiilor, fără concurs, ne aduce aminte de vremuri mai puțin dorite. În timp ce deciziile sale par a avea o bază electorală, cititorul este lăsat să se întrebe: cine va răspunde pentru comportamentul ce sfidează normalitatea și etica? Oare câți dintre cei afectați de alegerile lui Bolojan se vor indigneră sau vor primi ele această normalitate ca fiind dată?
Pe de altă parte, schimbarile făcute sub conducerea sa în instituții esențiale cum ar fi Agenția Națională pentru Achiziții Publice sau Autoritatea Națională de Management al Calității în Sănătate ridică mari semne de întrebare. Numiri precum cele ale lui Ionel Stoica sau Venera-Luminița Copăescu par mai degrabă niște strategii politice de influențare, decât soluții reale pentru problemele cu care România se confruntă în prezent.
Așadar, care este antidotul pentru acest sindrom Stendhal pe dos? Întrebarea rămâne deschisă, însă eu continui să caut răspunsuri, recunoscând că, pe lângă analizarea critică a deciziilor politice, este necesar să ne reîntoarcem la valorile ce definesc cu adevărat democrația. Răspunsul la întrebarea „ce pastile să iau?” pentru a contracara sentimentul de vomitare provocat de realitatea dezolantă a politicii nu este simplu, dar poate începe printr-o respingere a mediocrității care, asemeni sindromului Stendhal clasic, ne poate face să ne simțim cumva eliberați de povara vizibilă a urâciunii.
Gheorghe Smeoreanu
