Publicistica contemporană s-a transformat adesea într-o formă de propagandă, iar întâlnirea rară cu o voce autentică de calitate devine aproape o raritate. Recent, mi-a atras atenția o postare semnată de Abel Dimitriev, o figură misterioasă, ce abordează cu un acut simț critic subiecte referitoare la USR. Cu toate că nu îmi este cunoscută identitatea reală a acestuia, mi se pare că ar putea fi un jurnalist talentat sau o minte strălucită, ale cărei opinii merită explorate, indiferent de gradul de acord sau dezacord pe care îl putem avea.
Atacurile lui Dimitriev asupra a ceea ce definește ca „userism” – o formă de gândire considerată toxică în societatea actuală – sunt clare și provocatoare. El compară userismul cu „puroiul unei adolescențe batjocorite”, un abces social ce dezvăluie traumele nerezolvate și frustrările adunate într-o umbră de ură. Imaginea pe care o prezintă este aceea a unui tânăr marginalizat, care, ajuns la maturitate, își revarsă resentimentele asupra lumii prin ideologii toxice.
Dimitriev continuă să disecă această ideologie, sugerând că nu reprezintă o dorință de a guverna, ci una de răzbunare. Useristul devine astfel o figură emblematică a inadaptării sociale, dornică de a răstigni pe fiecare, alimentată de o nevoie patologică de a pedepsi pe cei care nu se aliniază cu viziunea sa. Critica sa nu se oprește aici, ne scoate în evidență trăsăturile acestui personaj: priviri reci, lipsă de emoții și o aroganță ce emană dispreț către tot ce este viu.
O altă figură evocată, Nicușor Dan, este prezentată ca un exemplu de userist slab, cu o față firavă, reprezentând traumele nerezolvate ale adolescenței. Dimitriev subliniază că userismul nu este o doctrină, ci o manifestare a durerosului trecut, neputința de a integra învățături critice și de a se adapta social. Oamenii care se identifică cu acest curent sunt adesea cei care, în căutarea unei identități, devin obsedati ideologic.
Această obsesie se traduce printr-o formă de suprasocializare, în care individul se simte incapabil să gândească sau să acționeze în afara normelor impuse de grupul de apartenență. Useriștii ajung să promoveze o ideologie similară unei secte, unde devianta de opinie este văzută ca o formă de agresiune. Astfel, Dimitriev concluzionează că în spatele progresismului și al corectitudinii politice se află o obsesie patologică de putere, ce se manifestă printr-un activism radical, menit să cenzureze gândirea liberă și să îngenuncheze orice formă de diversitate de opinie.
În concluzie, persoana ce se ascunde în spatele pseudonimului Abel Dimitriev ne provoacă să reflectăm la structura și dinamica relațiilor sociale actuale. Aceasta nu este doar o critică a unei generații, ci o adresare la un nivel profund al psihologiei sociale, un apel la conștientizarea inadaptărilor și a traumei care ne modelează viața politică și socială. Ar fi interesant să aflăm cine este cu adevărat acest Dimitriev, care pare să aibă o înțelegere profundă a psihicului colectiv, dar și capabilitatea rară de a-l transmite într/un limbaj captivant și provocator.