„`html
Cel mai scump lucru de pe pământ
Din punctul meu de vedere, acesta nu este un articol politic, ci unul existențial. Extrag din memorie trei episoade care mi-au marcat percepția despre sărăcie.
1. Într-o oază din Sahara, doi bărbați foloseau, pe rând, o stropitoare de jucărie pentru a uda o plantă de vreo jumătate de metru înălțime. Stăteau, cum se zice, într-o rână, își treceau stropitoarea de la unul la celălalt și picurau apă la rădăcină aproape ritualic. Își umpluseră stropitoarea în firul de apă care străbătea oaza, un pârâu adânc doar de trei degete în care înotau pești mici cu spinarea ieșind în afară.
2. Eram la un restaurant așezat pe o lagună în capitala unei țări din America de Sud, chelneri cu tunici și mănuși albe serveau delicatese. În zare, se vedea insula lui Robinson Crusoe. La câteva sute de metri, puteam vedea un zid de beton extrem de înalt, al cărui rost nu îl înțelegeam. Un bodyguard m-a lămurit că zidul îi împiedică pe înfometații din munți să pătrundă în oraș pentru a cotrobăi prin tomberoane. Totuși, coborând de pe colina de nisip până la baza zidului, se vedea o urmă de pași. ”Cineva a încercat să sape la temelie și să treacă pe dedesubt, probabil a reușit, fiindcă nu se vede urma de întoarcere”, mi-a explicat bodyguardul.
3. Tocmai aterizasem pe un maidan numit aeroport. Ne deplasam în coloană, cu trei jeep-uri care abia se țineau pe roți, dar cu polițiști antemergători, spre reședința unui șef de stat african. Pe ambele laturi ale drumului de pământ, roșu din cauza minereului de fier, zeci de mii de cetățeni stăteau în fața unor colibe dărăpănate. În fața colibelor, pe acolo unde ar fi trebuit să fie trotuarul, erau scoase la vânzare, de fapt la schimb, mese cu trei picioare, scaune desfundate, canapele cu arcurile la vedere. Ajungem la reședința înconjurată de ziduri înalte, cu o tanchetă care păzea singura intrare, polițiști musculoși cu ochelari negri ne controlează corporal. În fața palatului prezidențial, trona o fântână arteziană înaltă și răcoroasă.
Am stat de vorbă cândva cu un sociolog care se recomanda directorul unui așa-zis „Institut des besoins de base”, de la Paris. Problema pe care mi-a pus-o este: cine se poate declara ca fiind mai bogat, un șef de trib african sau directorul unei bănci de pe Wall Street? Era o întrebare capcană, bineînțeles, așa încât l-am lăsat pe el să răspundă. Cred că șeful de trib, a zis, fiindcă directorul are o amantă care îl costă mult, africanul are câte femei dorește. Directorul are mașină scumpă, cu șofer, șeful de trib este dus cu lectica etc. Unul plătește impozite, celălalt, nu. În plus, africanul trăiește ecologic, newyorkezul nu găsește mai nimic absolut nepoluat.
În Burundi, Republica Democratică Congo, Malawi, Mozambic, Niger, Afganistan etc. se trăiește cu circa 2 dolari pe zi sau chiar mai puțin.
Stresul sărăciei la români este comparabil cu cel din situațiile despre care am vorbit mai sus, chiar dacă venitul mediu este de peste zece ori mai mare. Cheltuielile sunt adeseori mai mari de zece ori. Mai rămâne de stabilit ce înțelegem prin nivel de trai și care ar fi relația acestuia cu fericirea.
Cazul Bhutan este pentru noi exotic. În 1970, regele Jigme Singye Wangchuck a decretat că „Fericirea Națională Brută este mai importantă decât Produsul Intern Brut”.
În anul de grație 2026, premierul României, Ilie Sărăcie, a dat un interviu pentru Le Figaro și le-a spus ziariștilor că la noi „Nu este ușor, dar nu avem de ales”.
În 1990, am intrat în capitalism fără a avea capital. Am fost, în mod necesar, obligați să vindem sau să închidem capacități de producție, să vindem resurse la prețuri impuse, să vindem pământ, să luăm credite pentru că timpul nu mai avea răbdare. Am intrat în democrație fără a avea experiența democrației, oamenii și instituțiile care să o susțină. În mod la fel de necesar, am pierdut timp pentru a pune la punct statul de drept și încă nu am reușit acest lucru pe deplin. În cartea mea „România, jocuri de interese”, scrisă în tinerețe și apărută în două ediții (1998 și 2023), am atras atenția asupra acestor stări de fapt și, intervievându-l pe premierul de atunci, Nicolae Văcăroiu, am spus ce va urma. Românii au ales acest drum.
Pătrundem acum în esența capitalismului și democrației, care se caracterizează printr-o critică constructivă ce trebuie realizată în două etape, care nu pot fi inversate. În primul rând, trebuie să ne criticăm pe noi înșine, să ne întrebăm dacă facem tot ce ne stă în putință pentru a ne adapta și a progresa. În al doilea rând, trebuie să ne exercităm dreptul democratic de a vota și de a ne exprima liber. Din păcate, există o tendință printre români de a inversa aceste etape, fiind mai critici cu cei din jur și mai puțin cu ei înșiși.
Putem face alegeri libere, dar această libertate are costuri importante. Cine o vrea și o poate obține, cine nu, se mulțumește cu o libertate simulată sau cu compromisuri.
NOTA BENE: fericirea nu are legătură cu politica, nici măcar în Bhutan, așa cum a crezut regele Wangchuck.
Gheorghe Smeoreanu
„`
